Un număr tot mai mare de căutători oneşti ai
adevărului se poticnesc asupra unei afirmații uimitoare: Biserica Romano-Catolică este responsabilă
pentru furnizarea Bibliei către omenire, în forma actuală. Se afirmă că Biserica Romano-Catolică, la Consiliul de la
Niceea, a ales ce scrieri să includă, a decis ce cărți au fost inspirate şi în
acelaş timp a respins altele ca fiind neinspirate.

Dacă această afirmație este adevărată, problema este foarte
evidentă: având în vedere cât de multe credințe nebiblice sunt predate și
practicate de Biserica Romano-Catolică, cum
putem să fim siguri că Biblia modernă este cuvântul lui Yahuwah? Ce se întâmplă dacă Biserica Romano-Catolică a
respins câteva cărți care ar fi trebuit
incluse? Dacă catolicismul este răspunzător pentru Biblia noastră modernă, cum putem fi siguri că este corectă?

Ideea că Biserica Romano-Catolică este singura responsabilă pentru
furnizarea Bibliei către omenire, nu este surprinzătoare nici pentru
romano-catolicii înșiși. Credința
a Milioane de oameni: Prerogativele Religiei Catolice
identifică în mod clar motivele folosiri acestei afirmații incredibile:

Biserica Catolică a fost cea care a adunat
toate aceste cărți [ale Noului Testament], le-a pus în coperțile unui singur
volum, și, astfel, a dat lumii ceea ce este cunoscut astăzi ca Biblia…

1. Noul Testament a fost
scris în întregime de către catolici.

2. Sf. Petru, primul Papă
al Bisericii Catolice, este autorul a două din epistolele sale.

3. Biserica Catolică a
stabilit canonul sau lista de cărți pentru a constitui Noul Testament.

4. Declarația Bisericii
Catolice afirmă despre cărțile Noului Testament că toate sunt inspirate de
Dumnezeu care constituie unica autoritate pentru credința universală atât
Catolică cât și Protestantă în caracterul lor inspirat.

5. Biserica Catolică a
existat înainte de Noul Testament.

6. Biserica Catolică este
mama Noului Testament.

Dacă ea nu ar fi examinat cu atenție scrierile
copiilor ei, respingând unele și aprobând altele ca fiind demne de includere în
canonul Noului Testament, astăzi nici nu ar exista Noul Testament.

Dacă ea nu ar fi declarat cărțile care alcătuiesc Noul Testament
ca şi Cuvântul inspirat al lui
Dumnezeu, noi nu l-am fi știut.

Unica autoritate, pe care non-Catolicii o recunosc pentru
inspirația Scripturilor este autoritatea Bisericii Catolice. Dacă acesta din
urmă ar fi respinsă, nu rămâne nici un motiv logic pentru a reţine principiului
cardinal al tuturor protestanților – caracterul inspirat al Scripturii.¹

Autorul acestei declarații incredibile este, în mod intenționat
un înșelător. El foloseşte, în mod deliberat, cuvinte răsucite într-un mod
abil, viclean. Prin utilizarea
termenului „Biserica Catolică” pe tot parcursul, o persoană este
îndemnată să presupună că biserica la care se face referire este Biserica
Romano-Catolică. Cu toate acestea, acest lucru este amăgitor. Faptele istoriei dovedesc că Biserica Romano-Catolică
a venit la existență după câteva sute
de ani de la scrierea Noul Testament. Prin urmare, Biserica Romano-Catolică nu putea, în realitate, să fie „mamă a Noului Testament”,
nici nu ar fi putut „existat înainte de Noul Testament.” Prin urmare, scriitorii Noului Testament nu
puteau fi romano-catolici!

Iată aici locul unde înșelăciunea este, deliberat, introdusă.
Afirmația este făcută cu privire la
„Biserica Catolică” nu „Biserica Romano-Catolică”, cum ar
presupune majoritatea cititorilor. Cuvântul „catolic” înseamnă pur și simplu
„universal”. Deci, în acest sens,
s-ar putea argumenta că scriitorii Noului Testament erau un corp
„universal” de credincioși care, de fapt, au existat înainte de
vremea Noului Testament. Cu toate acestea,
implicația că numai declarația Bisericii Romano-Catolice cu privire la, ”
cărțile Noului Testament sunt toate inspirate de Dumnezeu constituie unica autoritate pentru credința
universală atât a catolicilor cât și a
protestanților în caracterul lor inspirat” este extrem de incorectă și de blasfemiatoare.

O astfel de declarație slăbește autoritatea
Bibliei și plasează Biserica Romano-Catolică pe o poziție superioară
Scripturii. Dacă Cuvântul lui YAH este sfânt, doar pentru că Papa declară
astfel, aceasta îl așează pe papă într-o
poziție mai importantă decât pe Yahuwah Însuși, Autorul divin.

Când sunt privite în lumina faptelor
documentate de istorie, astfel de cereri îndrăznețe s-au dovedit a fi nimic mai
mult decât, mândrie cutezătoare, înșelătoare.

Conciliul de la Niceea (AD 322-325), a fost convocat de
Constantin I doar pentru scopuri ecumenice. El a vrut să unifice Creștinismul
pentru propriile scopuri, seculare. Crezul Niceean pe
care-l primim este al Conciliului. Nu există înregistrări ale vreunei discuții la acea dată,
referitoare la ce cărți ar trebui să cuprindă canonul sacru și care ar trebui
să fie excluse. Noul Testament așa cum
există astăzi a fost în circulație și recunoscut ca fiind inspirat cu mult
înainte de Conciliul de la Niceea. Toate cărțile care cuprind Noul Testament au fost scrise în 95
AD. Chiar în timpul vieții
lui Pavel, epistolele sale erau deja în circulație printre primii credincioși. Pavel
i-a instruit pe membrii din Colose: „După ce va fi citită această epistolă
la voi, vedeți să fie citită şi în biserica Laodicea, și voi la rândul vostru
să citiţi epistola din Laodiceea.” (Coloseni 4:16, NKJV. Vezi, de
asemenea, 1 Tesaloniceni 5:27.)

Justin Martyr by Theophanes the Cretan

Pe la mijlocul secolului al doilea, cele patru Evanghelii au
circulat împreună. Iustin Martirul (100-160 AD) nu a citat cu nume nici o
scriere a Noului Testament, dar a făcut referire la ele cu:

„aceasta este înregistrată” sau ca „memoriile
apostolilor.”

De asemenea, el vorbeşte la plural despre Evanghelii:
„Pentru că apostolii, în memoriile
scrise de ei, care sunt numite Evanghelii, ni le-au dat astfel după cum le-a fost poruncit; că Isus a luat o
pâine, și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a spus, „Să faceți acest
lucru spre pomenirea Mea….” ²

În jurul anilor 170-175 AD, Tatian, un ucenic de-al lui Justin,
a creat o armonie a celor patru evanghelii ortodoxe cunoscute sub denumirea de
Diatessaron. Acest text a fost acceptat în unele cercuri, fiind chiar utilizat
ca să înlocuiască cele patru Evanghelii, dar acest succes a fost de scurtă
durată. Ce dezvăluie această armonie, însă, este faptul că biserica era dispusă să recunoască doar patru evanghelii.³

Acesta este un moment important, deoarece respinge în mod clar
toate Evangheliile gnostice, care au fost scrise între secolele doi și
patru după Hristos. Irineu, Clement din
Alexandria și Tertulian, cu toţii, au citat din, menționând numele tuturor cărților
Noului Testament, cu excepția lui Filimon, Iuda Iacov, 2 Petru, și 2 și 3 Ioan.
Cu ani înainte de Conciliul de la
Niceea, Origen (185-254 AD) a menționat toatecărțile, atât ale Vechiului cât și ale Noului Testament! Eusebiu, care a fost numit „părintele
istoriei ecleziastice,” a luat în considerare persecuția care a avut loc
sub împăratul Dioclețian. El a enumerat toate
cărțile Noului Testament. Atanasie, episcop de Alexandria, a enumerat, de
asemenea, toate cărțile Noului Testament.

Canonul Muratorian oferă și mai multe dovezi
concludente și unica evidenţă că, Noul Testament a fost compilat înainte și în
afara oricărei acțiuni a Bisericii Romano-Catolice. Acest document este un fragment de manuscris care
conține cea mai veche listă de cărti cunoscută
a Noului Testament. Cei mai mulți
cercetători cred că a fost scrisă cândva între AD 170 si AD 200. Singurele
cărți care lipsesc din listă sunt Evrei, 1 și 2 Petru și 3 Ioan. Acesta nu este
un document romano-catolic..

Biserica Romano-Catolică, aşa cum este astăzi nu era în
existență în primele trei secole după Hristos. Aceasta a devenit proeminentă
doar după eforturile ecumenice ale
lui Constantin I care a legalizat Creștinismul. Și chiar și atunci, a fost un proces care a durat mai multe
secole.

Prima referință istorică exactă, cu privire la cele 27 de cărți care
alcătuiesc Noul Testament nu a fost prea bine prezentată, până după Conciliul
de la Niceea. În scrisoarea scrisa
lui Atanasie, „Scrisoare de Paști” din 367 AD, toate cele 27 de cărți
au fost enumerate. Sinodul de la Hippo
(393 AD) aparent, s-a referit la o listă
de scrieri care ar putea fi citite în biserică. Nicio dispoziție din acest
sinod nu mai există în prezent. Este
cunoscut doar pentru că a fost menționat în Sinodul de la Cartagina (397 AD).
„Chiar și această referință istorică de
la Cartagina, Canonul 24, nu” listează „fiecare document în parte. De
exemplu, citește, „Evangheliile, patru cărți …” Singurul motiv
pentru această listă este să confirme care sunt scrierile „sfinte”
care ar trebui să fie citite într-un serviciu de biserică. Nu există nici un
comentariu cu privire la felul în care, această listă a fost convenită.”⁴În lumina celor prezentate mai sus, cererea lăudăroasă a Bisericii
Romano-Catolice, cum că a fost singurul tutore și păstrătoare a Sfintelor
Scripturi până în prezent, nu este altceva decât o pură minciună. Biblia nu este o carte catolică. Catolicii nu
au scris-o, şi nici doctrinele și biserica lor nu îndeplinesc descrierea
doctrinei și biserica despre care se vorbește.⁵

Patru criterii au fost, în linii mari,
utilizate pentru a determina dacă diferitele scrieri au fost inspirate de Duhul
lui Yah și ar trebui să fie incluse în canonul sacru:

1. Autorul a fost, fie un
apostol, fie în strânsă legătură cu un apostol sau principalul martor la
evenimentelor descrise.

2. Cartea a fost generos
acceptată de către organismul credincioșilor timpurii ca fiind adevărată.

3. Doctrinele predate au
fost în concordanţă cu ceea ce s-a învățat în alte lucrări inspirate

4. Scrierea a făcut
dovada superiorităţii morale și a valorilor spirituale așa cum s-a demonstrat
prin lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii, răspunsul ei la cele scrise în carte.

Este important să înțelegem că nici o biserică și nici o acțiune
a oamenilor nu sunt responsabile pentru Sfânta Scriptură. Nu consiliul a făcut o carte oarecum „inspirată.” Diferitele declarațiile ale consiliilor, recunosc,
pur și simplu, ceea ce corpul de credincioși a stabilit deja ca titlu inspirat.
Michael J. Kruger, autorul lucrării, Întrebarea Canonului, remarcă:

Când oamenii descoperă că Nicea nu a decis
canonul, întrebarea următoare este, de obicei: „Care conciliu a decis canonul?” Cu siguranță nu am putut avea un canon fără un
fel de act de autoritate, oficial al Bisericii, prin care s-a decis. Negreșit avem un canon deoarece, undeva, un
grup de oameni l-a votat. Corect?

Acest întreg raționament relevă o ipoteză
fundamentală despre canonul Noului Testament, care trebuie să fie corectată, și
anume că a fost (sau a trebuit să fie) hotărât de un consiliu al bisericii.
De fapt problema este că, atunci când ne uităm
la istoria Bisericii timpurii un astfel conciliu nu există. Sigur, există
consilii bisericești regionale care au făcut declarații cu privire la canon
(Laodicea, Hippo, Cartagina). Dar
aceste consilii regionale nu a făcut doar să „culeagă” cărți, care se
întâmpla să le placă, ci au afirmat că acele cărți funcționau ca documente fundamentale pentru credința creștină. Cu
alte cuvinte, aceste consilii au declarat cum stau lucrurile, nu cum ar fi
dorit să fie. Astfel, aceste
consilii nu au creat, autorizat, sau stabilit modelul canonului. Ele, pur și
simplu, au făcut parte din procesul de recunoaștere al unui canon care era deja
acolo.⁶

Yahuwah este singurul responsabil cu furnizarea
de scrieri inspirate către omenire, scrierile ale cărui autor este chiar El.
„Toată Scriptura este insuflată de
Yahuwah, și de folos ca să învețe, să mustrare, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire: ca omul lui Yahuwah să poată fi deşăvârşit, şi cu
totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16 și 17)

Studiază Sfânta Scriptură. Încredință-ți mintea Creatorului tău. El a promis să te conducă în tot adevărul.
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește
înțelepciunea, să o ceară de la Yahuwah, care dă tuturor cu mână largă, și fără
mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască
deloc. Pentru că cine se îndoiește, seamănă cu valul mării împins de vânt și
aruncat „. (Iacov 1: 5 și 6)

Acceptă cu convingerea
că Biblia este Cuvântul Celui Atotputernic pentru tine, personal. Înțelepciune și înțelegere se va acorda
tuturor celor care se angajează să cunoască pe Yahuwah prin Cuvântul Său.

¹John Anthony O’Brien,Credința
a milioane, p. 127, accentul original.

² Iustin Martirul, Prima
Apologie 66, accent furnizat.

³ „Cum a fost format canonul Noului Testament ,”
http://www.churchhistory101.com/new-testament-canon.php. Diatessaron este derivat din limba greacă, διὰ τεσσάρων (tessarōn dia) „din patru”.

⁴ Ibid.

⁵ ” Biserica Catolică Ne Dă Biblia?” Http://www.bible.ca/cath-bible-origin.htm.

⁶ Michael J. Kruger, „Canonul NT nu a fost decis la Niceea –
La nici un alt Consiliu al
Bisericii.”