Reacția
la pretenţia de a cumpăra literalmente iertarea păcatelor, practicată în
Biserica Romano-Catolică la începutul secolului al XVI-lea, a fost unul dintre
factorii care au declanșat Reforma protestantă. La acea vreme, Biserica
Catolică lovea Europa Centrală secătuind-o de fonduri pentru construirea
catedralei Sf. Petru din Roma. A devenit celebră povestea unui om ce a cumpărat
o astfel de indulgenţă pentru iertarea păcatului de a fura de la cel care vindea
astfel de indulgenţe.

Martin Luther

Înţelegereaneprihănirii prin credință a început
cu vizita lui Luther la Roma. El a fost șocat de ostentația și corupția
preoției pe toate nivelele. În timp ce urca, în genunchi, scara lui Pilat,
pentru a obține o indulgență, a fost brusc copleșit de textul biblic „Cel
neprihănit va trăi prin credință.” S-a ridicat de pe genunchi și a început
Reforma în Germania, având în vedere acest principiu.

„Căci
în [Evanghelie] este descoperită o neprihănire pe care o dă Yahuwah prin credință
şi care duce la credință. După cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin
credință. ” (Romani 1:17)

Trebuie
să ne amintim întotdeauna că experiența observării păcatului, călcarea celor
zece porunci, în biserică, a fost punctul de cotitură care a condus la înţelegerea
neprihănirii prin credință. Ideea conform căreia credința în Yahushua fără
ascultare față de lege, poate aduce mântuirea, este diametral opusă experienței
și învățăturii lui Luther, ca să nu mai spunem că nu are nimic de a face cu
învăţătra lui Pavel.

Dar,
neprihănirea prin credință nu a început cu Luther și cu înţelegerea faptului că
adorarea imaginilor și relicvelor sfinților, actele de meditaţie practicate în
biserici, postul, credința în purgatoriu, și zeci de alte forme de aşa zisă sfințenie,
nu pot salva pe nimeni. De asemenea, conceptul neprihănirii prin credință nu îşi
are  începutul odată cu  scrierile Nou Testamentale ale lui Pavel.
Cartea Geneza este structurată în jurul acestui măreț adevăr rostit chiar în
ziua expulzării lui Adam și a Evei din grădina Eden, prin marea declarație a
credinței lui Avraam la recunoașterea lui Iosif a providenței divine. Mântuirea
a fost întotdeauna un dar al harului divin, nu ceva câștigat prin eforturi
omenești.

Coperta
revistei Review and Herald au avut
timp de ani de zile acest rezumat al declarațiilor doctrinare:

• Biblia,
  și numai Biblia, regula de credință și datorie.
• Legea lui Yahuwah, așa cum a fost prezentată
  în Vechiul și Noul Testament, a rămas neschimbată.
• Revenirea personală a lui Yahushua şi
  învierea celor drepți, înainte de a împărăția de o mie de ani.
• Pământul restaurat la desăvârșirea și gloria
  pe care a avut-o în Eden, va fi moștenirea finală a sfinților.
• Nemurirea făcută posibilă doar prin Yahushua, va
  fi dată sfinților la înviere.

Botezul,
viața, moartea, învierea și înălțarea lui Yahushua în sanctuarul ceresc pentru
a mijloci pentru credincioși și să facă ispășire pentru păcate nu sunt prezentate
aici. Desigur, ei credeau aceste lucruri. Dar, faptul că acestea au fost lăsate
în afara acestui rezumat a creat o distanţare mare între înţelegerile cu
privire la Legea lui Yahuwah și a doua venire a lui Yahushua. Acest
lucru a condus la neglijarea predicării acestor adevăruri. Această lipsă a fost
adusă în atenția credincioșilor în Conferinței Generale din 1888 in
Minneapolis, unde prezbiterii Waggoner și Jones au predicat solia neprihănirii
prin credință.

„Mulţi
comit greşeala de a încerca să definească în amănunt punctele subtile ale
deosebirii între îndreptăţire şi sfinţire. În definirea acestor doi termeni, ei
încearcă adesea să aducă propriile lor idei şi speculaţii. De ce încercăm să fim
mult mai pretenţioşi decât Inspiraţia divină asupra problemei vitale a neprihănirii
prin credinţă?”

”Când
păcătosul pocăit, chinuit de remușcări înaintea lui [Yahuwah], discerne jertfa
lui [Yahushua] în favoarea lui şi acceptă această jertfă ca unica lui speranţă
în această viaţă şi în viaţa viitoare, păcatele îi sunt iertate. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă.

Sfinţirea
nu este o lucrare de o clipă, o oră, o zi, ci de-o viaţă întreagă. Aceasta nu
este câştigată printr-un sentiment de fericire, ci este rezultatul unei
constante morți faţă de păcat, şi al unei trăiri continue pentru [Yahushua].
Greşelile nu pot fi îndreptate şi nici reformarea caracterului nu poate fi
făcută prin eforturi slabe şi intermitente. Numai prin efort îndelungat şi
perseverent, disciplină severă şi luptă serioasă vom birui.

Aceasta
[sfinţirea] nu e o simplă teorie, o emoţie sau înşiruire de cuvinte, ci este un
principiu viu, activ care e prezent în viaţa de fiecare zi. Aceasta presupune
că obiceiurile noastre de a mânca, a bea, a ne îmbrăca să fie astfel  încât să păstreze sănătatea fizică, mentală şi
morală pentru ca să putem aduce lui Dumnezeu trupurile noastre – nu ca pe o
jertfă pângărită prin obiceiuri greşite, ci ”ca pe o jertfă vie, neprihănită,
plăcută a lui [Yahuwah].”

Biblia
este marea putere în transformarea caracterului. Dacă studiem şi îl ascultăm,
Cuvântul lui [Yahuwah] lucrează în inimă supunând orice trăsătură nesfinţită.

Nu
există sfinţire spontană. Adevărata sfinţire este o lucrare zilnică, care ţine
atât cât durează viaţa” (Ellen G. White, Credința prin care trăiesc,
pagina 116.)

Acest
text oferă într-adevăr sfaturi și informații valoroase, un rezumat al întregii
probleme. În primul rând, arată că ceea ce spune Biblia despre acest subiect
este suficient, iar noi trebuie să fim mulțumiți cu aceste informaţii, și să nu
ne angajăm în speculații. În același timp, textul arată că neprihănirea prin
credință constă în îndreptăţire și sfințire.

Îndreptăţirea
este definită ca o experiența a penitenței. Asta nu poate exista decât ​​prin
contemplarea legii celor zece porunci, care
definesc păcatul. Iertarea păcatului are loc atunci când păcătosul, pocăit și regretând
fapta, acceptă ispășirea lui Yahushua. Sfințirea este un lucru complex și greu de
definit cu precizie. Este transformarea caracterului pe tot parcursul vieții,
care are loc atunci când o persoană studiază cuvântul lui Yahuwah și I se
supune. Acel cuvânt lucrează în inimă, supunând fiecare tendinţă profană.
Amândouă sunt acte divine, dar ele necesită cooperarea umană în a primi
ispășirea prin credință, și sfinţirea zilnică în lumina cuvântului lui Yahuwah.

Cuvintele credință și neprihănire sunt folosite împreună doar în câteva texte, dar
acestea se referă chiar la faptele prezentate la începutul Bibliei. Primul despre
care se spune că a atins neprihănirea
prin credință este Abel:

„Prin
credință a adus Abel lui Yahuwah o jertfă mai bună decât Cain, prin care el a
obținut mărturia că era neprihănit, Yahuwah a primit darurile lui. Și prin ea, încă
vorbește deşi este mort. ” (Evrei 11: 4)

Aproape
toate aceste texte se găsesc în epistolele lui Pavel. Însă şi Petru foloseşte,
termenii credință și neprihănire:

„Simon Petru, rob şi apostol al
lui Yahushua, Unsul, către cei ce au căpătat o credinţă de
acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea lui Eloah şi a Mântuitorului nostru Yahushua, Unsul.” (2 Petru 1: 1)

Este
demn de remarcat faptul că încrederea noastră se prinde strâns, nu de unele acte
de neprihănire făcute de noi, ci chiar de neprihănirea lui Yahuwah. Pavel
introduce, de asemenea, discuția despre neprihănirea prin credință cu aceiaşi
înţelegere:

„Căci
aceasta este dreptatea lui Yahuwah descoperită prin credință şi care duce la
credință; după cum este scris, cel neprihănit va trăi prin credință.”
(Romani 1:17)

Pavel
continuă să clarifice că neprihănirea lui Yahuwah, fiind singura neprihănire  ce poate fi obţinută, nu este limitată la un
anumit grup de oameni. Aceasta este o concluzie evidentă, căci neprihănirea
aceasta nu este una umană, ci este divină:

„Chiar
neprihănirea lui Yahuwah, care este prin credința în Yahushua, Unsul, pentru
toți și peste toți cei ce cred în El. Căci nu există nici o diferență”
(Romani 3:22)

Se
stabilește că doar neprihănirea lui Yahuwah este acceptată, și că aceasta este accesibilă
tuturor persoanelor fără nicio deosebire. Dar nu este încă clar cum le este transmisă
oamenilor această neprihănire. Procesul este descris în continuare:

„Fiind
îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în
Yahushua Unsul: Pe El Yahuwah l-a rânduit mai dinainte să fie prin credința în
sângele lui, o jertfă de ispășire, ca să declare dreptatea lui pentru iertarea
păcatelor care sunt iertate, prin îngăduința lui Yahuwah . „(Romani 3:24,
25)

Mintea
umană este atât de pervetită încât continuă în mod natural să îşi pună
întrebarea: ce trebuie să facă omul? Contemplarea unor așa-numite fapte apare
în scrierile lui Pavel:

„Dar
celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit,
credința lui îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4: 5)

Dar care sunt, cu exactitate, faptele
inutile este o chestiune ce necesită  argumentare.
În timpul lui Luther, cea mai mare parte a înţelegerii era cu privire la ritualurile
nescripturistice. Pe vremea lui Pavel, chestiunea cea mai arzătoare printre
evrei era dacă un bărbat convertit trebuie să fie circumcis. În consecință,
această dispută a afectat ekklesia timpurie, aşa cum aflăm din epistolele lui
Pavel:

„Fericirea
aceasta este doar pentru cei tăiaţi
împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa
i-a fost socotită ca neprihănire”. (Romani 4: 9)

Pavel
dă exemplul lui Avraam:

„Apoi
a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a neprihănirii pe care o
căpătase prin credință când era
netăiat împrejur. Şi aceasta pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar
că nu sunt tăiați împrejur; și pentru ca să le fie atribuită şi lor
neprihănirea aceasta.”(Romani 4:11)

Destul
de interesant, Paul ocoleste cu totul problema binefacerilor ca fapte și se
concentrează pe accesibilitatea neprihănirii prin credință pentru întreaga
omenire. Din nou, accentul făgăduinţei nu este pe omenire ca atare, deoarece
acest lucru ar implica fapte, ci pe sămânța lui Avraam, adică pe Yahushua, care
este moștenitorul lumii. Accesul la mântuire pentru toţi oamenii nu îi
mântuieşte pe toți, ci doar pe cei care constitue moștenirea pe care Yahushua a
câștigat-o. Acesta este motivul logic din spatele ineficacităţii faptelor:

„În
adevăr făgăduința făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moșteni lumea, nu a fost făcută pe temeiul legii, ci pe
temeiul acelei neprihăniri ce se capătă prin credință.” (Romani 4:13)

„Ce
vom zice? Neamurile, care nu căutau neprihănirea, au ajuns la neprihănire, şi
anume neprihănirea care este prin credință. „(Romani 9:30)

Într-adevăr
faptele sunt definite, ca fiind tăierea împrejur, obicei ce aparține unui
anumit popor şi nu pur și simplu credincioșilor din toate popoarele care constituie
moștenirea lui Yahushua. Aspectul regalității divine cu privire la predestinare,
ce vizează neprihănirea prin credință, a fost în mare măsură neglijat, și acest
lucru explică, de asemenea, dezechilibrul ce duce la speculaţii cu privire la
relația dintre credință şi fapte, lucru deplâns de Ellen White în textul
menționat mai devreme.

Dat
fiind faptul că neprihănirea prin credință este moștenirea legală a lui
Yahushua, care este moştenitorul lumii, a învins moartea, și a devenit izvorul
vieții, aceasta depinde în mod direct de relația umană  față de învierea lui Yahushua:

„Dar
neprihănirea pe care o dă credința vorbește astfel, … Cuvântul este aproape
de tine, chiar în gura ta și în inima
ta, şi cuvântul acestra este cuvântul credinței, pe care îl predicăm noi; Că
dacă vei mărturisi cu gura ta pe Yahushua ca Stăpân, și crezi în inima ta că
Yahuwah L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se
ajunge la neprihănire; și prin mărturisirea cu gura se obţine mântuirea” (Romani 10: 6,8-10).

Pavel
le oferă galatenilor o expunere succintă a problemei:

„Căci
noi, prin Duhul, așteptăm speranța neprihănirii prin credință.” (Galateni
5: 5)

Atât
în ​​Romani cât și în Galateni, Pavel  arată cât de 
ineficientă este neprihănirea ce vine din păzirea legii. Contextul este
desigur cel al primului secol în care evreii migraseră la Roma, punând accent
pe lege, și denaturau astfel, în mod abuziv, mesajul evangheliei. Cele două
componente ale credinței israelite erau legea și trimisul divin, în figura lui
Mesia. Romanii erau foarte sensibili la orice rival al Cezarului. Pentru a nu
fi persecutaţi, evreii s-au concentrat asupra legii și au lăsat deoparte aşteptarea
lui Mesia. Fariseii au făcut acest lucru prin metoda rabinică aplicând disciplina
legii în toate aspectele vieții. Saducheii au făcut acest lucru prin ceea ce  credeau a fi o aplicare literală a legii, dar
care se limita  la anumite aspecte,
lăsând restul vieții deschise compromisului cu Roma. Astfel, ambele grupări
susțineau o neprihănire a legii care îl nega pe Yahushua. În același timp,
elementul central este rolul regalităţii lui Mesia. Pavel este într-adevăr un campion,
nu al unei credințe noi, ci al credinței israelite conservatoare, credința în
care el a rămas absolut loial conducătorului trimis, regele stabilit în mod
divin. Acest lucru apare rezumat în în Filipeni 3: 9:

„Și
să fie găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care o dă legea, ci aceea
care se capătă prin credința în Unsul, neprihănirea pe care o dă Yahuwah prin
credință.” (Filipeni 3: 9)

Dar
asta nu îi scutește, pe oamenii ce trăiesc după venirea lui Yahushua, de
obligațiile lor morale, cum nu i-a scutit, de acestea, nici pe cei ce au trăit
până la venirea lui Yahushua, sau pe cei ce au trait în timpul împăraţilor unşi
ai lui Israel, sau chiar mai devreme sub conducerea judecătorilor ori cei din
perioada patriarhală. Toţi trimişii divini sau unșii anteriori lui Yahushua nu
puteau oferi decât satisfacție pământească. Păstrarea literală a celor Zece
Porunci a fost atât mijloc cât și sfârșit,  căci păstrarea poruncile nu a putut să îi
ferească pe oamenii de moarte. Yahushua poate și oferă viața veșnică. El nu
oferă mai puţin decât trimişii Vechiului Testament care au oferit mijloace
pentru păzirea celor Zece Porunci, ci El oferă mai mult. El oferă viața veșnică
pentru cei pe care El îi moștenește prin învierea din morți. Așa că, în epistola
către Timotei, Pavel combină termenii neprihănire
și credință cu evlavie, dragoste,
răbdare și blândețe:

„Dar
tu, om al lui Yahuwah, fugi de aceste lucruri; și caută dreptatea, evlavia,
credința, dragostea, răbdarea şi blândețea. „(1 Timotei 6:11)

Virtuțile
pozitive sunt completate îndepărtarea de păcat:

„Fugi
de poftele tinereții şi urmărește neprihănirea, credința, dragostea, pacea,
împreună cu cei ce cheamă pe Stăpânul dintr-o inimă curată” (2 Timotei
2:22)

O
teologie deplină a neprihănirii prin credință este, așadar, găsită doar prin
examinarea acestor puţine texte ce menționează, în mod direct, cuvintele
„neprihănirea prin credință”.

Poate
că nici o explicaţie a neprihănirii prin credință nu este mai convingătoare
decât cea a chivotului. Cei care au încercat să țină legea, dar nu au intrat în
corabie, s-au înecat împreună cu păcătoșii de rând. Nimic nu poate exprima mai
clar și mai elocvent de ce și cum neprihănirea prin credință nu se obţine prin  faptele legii.

„Prin
credință Noe, când a fost înștiințat de Eloah despre
lucruri care încă nu se vedeau, şi plin de teamă sfântă,
a pregătit o arcă pentru salvarea casei sale; prin care el a condamnat lumea și
a devenit moștenitor al neprihănirii, care se capătă prin credință „. (Evrei
11: 7)

Conținut Asemănător:

• Complet Achitat
• LEGĂMINTELE DRAGOSTEI
• Obligațile civile ale credincioșilor-Epistola
  către Romani, capitolul 13